Înțelegerea teoriei atribuirii: modul în care oamenii atribuie cauzele evenimentelor și comportamentelor
Teoria atribuirii este o teorie psihologică care încearcă să explice modul în care oamenii atribuie cauzele evenimentelor, comportamentelor și rezultatelor. Acesta sugerează că oamenii tind să atribuie cauza unui eveniment sau comportament unuia sau mai multor factori, cum ar fi abilitățile, personalitatea sau variabilele situaționale.
Teoria atribuirii a fost dezvoltată de psihologul Fritz Heider în anii 1950 și de atunci a fost amplu cercetată și extinsă. . Există câteva principii cheie ale teoriei atribuirii:
1. Eroarea fundamentală de atribuire: oamenii tind să supraestimeze rolul caracteristicilor personale (cum ar fi capacitatea sau personalitatea) și să subestimeze impactul factorilor situaționali atunci când explică comportamentul.
2. Prejudecata actor-observator: oamenii tind să-și atribuie propriul comportament factorilor situaționali, în timp ce atribuie comportamentul altor persoane caracteristicilor lor personale.
3. Prejudecata de autoservire: oamenii tind să-și atribuie succesele propriilor abilități și calități, în timp ce învinuiesc factorii externi pentru eșecurile lor.
4. Teoria disonanței cognitive: oamenii experimentează disconfort atunci când au credințe sau valori contradictorii și își pot schimba atribuțiile pentru a reduce acest disconfort.
5. Teoria identității sociale: oamenii tind să atribuie comportamentul membrilor propriului grup factorilor situaționali, în timp ce atribuie comportamentul membrilor altor grupuri caracteristicilor lor personale.
Teoria atribuirii are multe aplicații practice, cum ar fi în educație, angajare și relatii interpersonale. De exemplu, înțelegerea teoriei atribuirii poate ajuta profesorii să conceapă lecții care îi încurajează pe elevi să-și asume responsabilitatea pentru învățarea lor sau să îi ajute pe manageri să motiveze angajații oferind feedback care subliniază importanța factorilor situaționali mai degrabă decât a caracteristicilor personale.